Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Lascăr Catargiu

Omul politic Lascăr Catargiu s-a născut pe 1 noiembrie 1823, la Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. Primii ani de şcoală i-a urmat în pensioane particulare. După terminarea studiilor, a devenit ataşat la Ministerul de Interne, apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843-1844) şi pârcălab de Neamţ.

Pe 28 martie 1848, Catargiu a fost unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza l-a exilat la moşia sa din judeţul Neamţ. În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu a revenit în administraţia de stat. În 1853, a fost numit pârcălab de Iaşi, iar în anul următor a ocupat aceeaşi funcţie în Covurlui.

Unionist convins, Lascăr Catargiu a desfăşurat o intensă activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care a contribuit la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu a fost candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor, dar a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

După Unirea Principatelor, a fost numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie – 10 noiembrie 1859). A intrat în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C.A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, a devenit principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului.

În perioada 11 februarie – 10 mai 1866, Lascăr Catargiu a făcut parte din Locotenenţa domnească, organism politico-administrativ care a condus statul român până la înscăunarea lui Carol I. În mai 1866, a devenit președintele consiliului de miniștri, dar, neputând coopera cu colegii săi liberali Ion Brătianu și C.A. Rosetti, a demisionat în luna iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația antidinastică din 1870-1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria României, pe 22 martie 1871, un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. Pe 12 aprilie 1876, a demisionat. În septembrie 1880, Comitetul Executiv al Partidului Conservator l-a ales preşedinte, post în care a rămas până la moarte.

În 1889 Parlamentul României a emis o lege care prevedea înființarea de noi sate pe domeniile care aparțineau statului. Una dintre moșiile statului era situată pe raza comunei Braniștea, pe locul actual al satului Schela. Pentru înființarea unei comunități acolo, Prefectura județului și Primăria Braniștea au organizat o selecție în urma căreia au fost impropritarite 782 de familii nevoiașe din „plasa” Siretului. În 1894, primele familii și-au luat în primire loturile lor în Schela.

În 1896 așezarea a fost înregistrată în documentele vremii ca sat și a primit numele de Lascăr Catargiu. Schela a purtat acest nume vreme de 78 ani și în primii 14 ani satul a fost afiliat la comuna Braniștea. În iunie 1908, satul, care avea deja peste 200 de familii, s-a transformat în comună și și-a înființat propria lui Primărie.

Lascăr Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca un „om de bun-simţ, totdeauna demn, onest şi cu o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”, după cum aprecia Titu Maiorescu.

A murit la București, pe 11 aprilie 1899.

Ultima actualizare: 15:36 | 20.02.2024

Sari la conținut